home harta site contact
Romana English  
ro en  
 
Proiect EUROPOLIS - SULINA RESCUE

   Ultimul port de trecere al fluviului Dunarea înainte de a se varsa în Marea Neagra este Sulina situat la Gura de varsare a canalului Sulina în Delta Dunarii. Gurile Dunarii sunt mentionate în sursele antice de catre Strabon si Ptolomeu. Sulina este numita de urmasii lui Ulise - Selina, Sunne de turci si Solina botezata mai târziu de cazacii rusi.

   Atestarea documentara a localitatii este consemnata în anul 950 în lucrarea “De Administrando Imperio” a lui Constantin Porfirogenetul (913-959 Imparat al Bizantului). În ”Alexiada” Annei Comnena este mentionat orasul Selina la gura fluviului Colostoma (Dunarea). În anul 1318 Sulina devine port genovez. Pietro Visconti, în anul 1327, localizeaza în hartile medievale portul Sulina. Un document din iulie 1469 mentioneaza faptul ca ”flota turceasca se afla la Soline”, înaintea atacului împotriva Chiliei si Cetatii Albe. În anul 1537 carturarul Dimitrios Togras tipareste “Portulanul“ în care localizeaza Sulina. Sunne este denumita în documentele si hartile de navigatie turcesti. Dunarea, intrarea si iesirea în Marea Neagra prin Sulina (Sunne) devin vitale pentru Sublima Poarta. Comertul se dezvolta constant ca urmare a nevoii de grâu, miere, sare, peste, vite, lemn, a bizantului. Si bizantini fac primul pas, construiesc la Sulina primul far prin grija lui Beshir Aga, una din personalitatiile proeminente ale istoriei otomane din prima jumatate a veacului al XVIII-lea care înfiinteaza în anul 1745 un Vakaf – o Fundatie islamica.

Generozitatea sa are la baza plângerile formulate din partea reisilor (capitanilor de corabii) de necazurile întâmpinate la Gurile Dunarii pentru aprovizionarea Înaltei Porti. Problema comandantilor devine si problema imperiului care-l determina pe Beschir Aga sa faca o donatie substantiala pentru construirea unui complex administrativ si a unui far. Este ridicat farul, cladiri de locuit, magaziile si hambarele de cereale si din ratiuni militare o reduta menita sa asigure controlul strategic al Gurii de intrare la trecerea barei din mare pe Dunare.

    Fortul construit din piatra era dotat cu tunuri deservite de soldati, 23 de veghetori ai flacarii – paznici de far, capitani si marinari ai celor sase tombazuri (corabii mici). Taxele încasate erau folosite la întretinere si pentru cumpararea uleiului de masline necesar iluminatului cu flacara a farului pe timp de noapte. Raportul scris pe pergament catre Poarta de catre Es Seyyid Ishak Aga – administratorul local, este poate primul act care mentioneaza Sulina ca o asezare mare, cu rol clar în viata comerciala a timpului, de traficul fluvial si maritim al corabilor imperiului si imperilor la Dunare. La jumatatea veacului al XVIII Charles de Peyssonel, fost consul general al Frantei la Smirna (actualul Izmir – Turcia) realizeaza o lucrare numita “Tratat despre comertul Marii Negre”. Editata la Paris în 1765 lucrarea este alcatuita din doua tomuri legate în piele de vitel în care prezinta dupa o vizita de informare la Gurile Dunarii, fluviul Dunarea, ca ceva plin de viata, miscare, toleranta, comert în ciuda zonei de contact si influenta al celor trei mari imperii ale timpului. El puncteaza faptul, ca în acesta zona, predominant este interesul pentru dezvoltarea bunelor relatii comerciale si mai putin tensiunile de apartenenta imperiala. Nascut în Marsilia la Marea Mediterana creste în preajma armatorilor, comandantilor de nave, si corabii. El sesizeaza importanta si avantajele pe care Franta le-ar putea avea în bazinul Marii Negre si mentioneaza expres portul Sulina si nu alt brat, subliniind ca la Solina (denumire greceasca) este un port bun care are o importanta strategica de care Franta are trebuinta. William Eton la 1777 – om de afaceri englez si probabil consul sau consilier, relateaza cu mult profesionalism englezesc, în ale marii si navigatiei, despre Sulina. Impresionat de solidaritatea din partea autoritatiilor si marinarilor de pe navele din portul Sulina. Cu un catarg pierdut, fara ancore de furtuna, nava avariata cu care a sosit, este asistata de cinci nave, pe timp de noapte în rada portului sa nu fie scufundata de o furtuna neasteptata.

   În anul 1782 si 1873 , capitanul locotenent Georg Lauterer, exponent al marinei fluviale austriece din corpul de pontonieri, face o expeditie de documentare cu descrierea amanuntita a malurilor si traseului de la Viena la varsarea Dunarii în Marea Neagra la Sulina. El descrie amestecul de natii în puzderia de corabii din port si din rada. 1784 – ofiterul de marina francez Joseph de Laffite Clave realizeaza un jurnal al exploatarii coastei europene a Marii Negre.

El face parte din misiunea comandorului Roux de Bonneval si realizeaza o lucrare extrem de elaborata a gurilor de varsare a Dunarii în Marea Neagra. El remarca în jurnalul sau: Aceasta gura a Dunarii pe care grecii o numesc Sulina este aceiasi pe care turcii o numesc Sunne este calea cea mai sigura pentru corabii. El povesteste ca la iesirea din Sulina nava sa a tras trei lovituri de tun, conform uzantelor, si a platit un techin si trei piastri – adica un ducat olandez sau zechinno în limba italiana, bani ce se cuveneau comandantului de far.

În primavara anului 1785 comisarii turci si un grup de lucru desemnat de Principele Moldovei au analizat propunerea turca de reamenajare a intrarii pe Dunare, lucrarea a fost considerata greoaie si costisitoare de Înalta Poarta. Un arhitect moldovean preia planul si-l reproiecteaza, plan ce ramâne de baza în viitoarele lucrari. Platile pentru lucrarile de executie au fost efectuate de Principele Valahiei Mihai Sutu si principele Moldovei Alexandru Mavrocordat Firaris. Ei finanteaza constructia de diguri pentru ameliorarea navigatiei la Dunare, obligatie financiara ce se va perpetua în timp pâna la înfiintarea Comisiunii Europene a Dunarii.

Interesul pentru Gurile Dunarii este în atentia armatelor vest –europene prin ofiteri de marina aflati în misiuni de recunoastere, misiuni consulare si diplomatice. Wenzel von Brognard – diplomat, în urma unei vizite de documentare, înainteaza un raport extrem de elaborat în anul 1786, catre Viena ”Despre noile lucrari la gura de varsare a Dunarii de la Sunia”. Interesul strategic pentru regularizarea gurilor Dunarii este pomenit de Wenzel von Brognard pentru prima data si mentioneaza o lucrare turceasca din 1784 –1785, dupa un proiect frantuzesc. Von Brognard indica faptul ca obligatia întretinerii canalului cu materiale, oameni si bani revenea Moldovei si Valahiei. Raportul arata o imagine clara a conditiilor de navigatie greoaie ca urmare a colmatarii barei la Marea Neagra precum si nemultumirea comandantilor de corabii turci. Reisii (comandantii) reclamau operatiunile de transbordare la Sunne, precum si faptul ca nu mai puteau furniza la timp produsele alimentare (zaherele) Constantinopolului. O apreciere a distinsului diplomat ramâne în continuare valabila, noteaza în raportul sau, Dunarea este si va ramâne calea de legatura între Occident, Orientul apropiat si Asia Centrala. O remarca ramâne specifica vizitatorului de port – numarul mare de cafenele însiruite de-a lungul cheului Sulinei si de limbi vorbite, pacea, linistea si armonia, la o cafea, a celor preocupati de comert, vânt si pânze întinse.

Despre lucrarile de amenajare a barei Sulina gasim date într-un alt proiect din 1817 – 1818, într-o lucrare anatoliano – engleza semnata de Cara Osman Oglu si Andrew Peace, (Cara Osman Oglu era condamnat la închisoare de Guvernul turc – acesta accepta sa faca un proiect dar umfla exagerat pretul pentru o palisada de 45 de metri cerând 4000 de lucratori), Înalta Poarta apeleaza la serviciile unui englez din Gibraltar care a construit avantajos portul de la Prevesa si pe cel din Attalia din Asia este adus la Sulina si reface lucrarea de inginerie hidrotehnica. Reanalizeaza proiectul ajungând la un sfert de pret si cu numai 500 de lucratori platiti cu ziua. Proiectele de amenajare a gurilor Dunarii nu sunt bine privite de Rusia acelor timpuri. Baronul Grigori Alexandrovici Strogonov este numit ca nou ambasador al Rusiei la Constantinopol. El duce tratative extrem de agresive cu Reis Efendi - Ministru de Externe al Înaltei Porti pentru cedarea de catre Turcia a zonei dintre Chilia si Sulina în favoarea Rusiei. Protocolul încheiat va influenta negativ de acum înainte navigatia la Gurile Dunarii si va aduce mult stres în cancelariile europene.

Un document al timpului numit Defter ne prezinta situatia de la 1817 – 1829 si contine statistici privind cursele comerciale ale navelor. Aflam ca în 1817 în timpul sezonului de navigatie au iesit la mare un numar de 201 corabii printe care si bricul Voievodului Moldovei Scarlat Callimachi, bric condus de un capitan turc de descendenta germana Kurt Hasan Zade Mehmet. Indentificam în acelasi an si o scrisoare expediata de Fornetty consului Frantei în Moldova la data de 2 iulie 1817,

care-l informa pe Richelieu ca un numar de nave sub pavilion francez au avut unele probleme, în aprovizionarea cu pesmeti a cambuzei lor, în portul Galati. Un an mai tarziu, Josep Elder von Raab expediaza, la 20 martie 1818, un raport catre Ministrul de Externe al curtii imperiale Matternich, în raport subliniaza ca Dunarea la varsarea în mare se curata pentru accesul corabiilor comerciale mari, el da amanunte si de presiunea rusilor exercitata la Constantinopol asupra turcilor, pentru a-si stabili granita la Dunarea Chiliei.

Constatam cum agresiunea, amenintarea au adus cele doua imperii în rivalitate sa aiba granita comuna la Dunare pe bratul Chilia, si mai aflam ceva din raportul amintit, valabil si astazi, ce ne face sa zâmbim. Rusii s-au apucat sa curete varsarea Dunarii la Chilia si sa o faca navigabila pentru a nu mai trebui sa intre si sa iasa pe la Sulina. Acelasi raport subliniaza ca la Sulina se desfasoara lucrari de fortificare, istoria devine previzibila.

Din documentele timpului mai aflam ca la 1820 apar primii pirati în Delta Dunarii care atacau si jefuiau corabiile aflate la ancora pe timp de noapte. Marile nelinisti ale Cancelariilor europene erau cauzate de agitatia din Cabinetele din Sankt Petesburg si Constantinopol în dorinta de a pastra sau ocupa Gurile Dunarii. Franta si Anglia simpatizau miscarea nationalista elena, ultimatumul tarist de pe pozitii de forta ca ultimele contigente armate turce sa paraseasca Principatele Române pun la grea încercare diplomatia europeana. Rusia deschide ostilitatile la 14 aprilie 1828 si poarta batalii în Dobrogea, Tara Româneasca, Balcani si Transcaucazia. Pe Dunare se poarta batalii între canoniere. Porturile de aur la Dunare al Moldovei - Galati si Valahiei - Braila sunt pline de goelete, brigantine, bricuri si schoonere în ciuda teribilelor distrugeri cauzate de conflictele ruso - turce din principatele române, exista mult grâu de export, sare … , configuratia pavilioanelor la catarg s-a schimbat si este alta la 1829: engleze, franceze, prusace, austriece, olandeze, valahe, moldovene , turce etc.

Sankt Petersburg pune stapânire pe Dunare, trei decenii de acum înainte se vor simti practicele acestora de blocare a comertului. Politica rusa era de redirectionare a navelor spre portul Odessa, oras înfiintat în secolul XVII de ducele francez Armand Emmanuele de Richelieu. La 7 februarie 1836 Tarul Rusiei – Nicolae I emite un ucaz prin care instituia o statie de Carantina pe malul stâng al Dunarii în Sulina, cu rol de control al intrarii peste o frontiera nedifinita, este o actiune militarizata de blocaj sub pretextul protejarii sanatatii. Încep sicanarile navelor engleze la Sulina, 20 de nave engleze cu un tonaj de 4.000 – 5.000 TDW sunt retinute si trimise la Odesa. Parlamentul englez reactioneaza prin interpelarea deputatului Patrick Stewart si lordul Dudley Stewart în Camera Comunelor. Ministrul de Externe englez Palmerston la 17 martie 1837 în Camera Comunelor declara: extinderea granitelor Rusiei la Gurile Dunarii nu este în concordanta cu declaratia solemna facuta de Rusia în fata întregii Europe înainte de începerea razboiului cu Turcia. În replica Ministru Rus de externe publica în ziarele din Petersburg un articol în care ”Chestiunea înfiintarii unei Carantine” la Sulina este rastalmacita, ea nu functioneaza si deci nici nu intrase în vigoare.

Facând o analiza a expansionismului constatam ca Rusia obtine bratul Chilia în 1812 prin Tratatul de la Bucuresti, Sulina în 1826 prin Tratatul de la Ackermann si Sfântu Gheorghe prin Tratatul de la Adrianopol din 1829. Distinsul Conte Semion Romanovici Vorontov – ambasadorul Imperiului Rus la Londra un fin observator si analist al timpului – atragea atentia curtii imperiale ruse ca Anglia definea comertul ca o problema a întregii clase politice si natiunii engleze în numele careia este gata sa jerfeasca orice alte interese. Contele atragea atentia cancelariei imperiale ca Anglia nu va ramâne pasiva la încercarea de a bloca accesul acesteia la depozitele de grâne din Principatele Române. Prezenta Rusiei si comportamentul acestora la Gurile Dunarii este consemnata de Charles Cunningham care notifica ca acestia nu executau nici un fel de lucrari de dragaj, încercând sa ruineze comertul danubian, scufundând vase în canal care sa împiedice navigatia, si constata ca comertul englez a scazut la 30.000 de lire în timpul ultimului sezon de plutire. Conventia ruso – austriaca încheiata la Sankt Petersburg (1840) este primul document de legislatie internationala care nominalizeaza Sulina ca port fluvio-maritim. Un peregrin francez Xavier Hummaire de Hell consemna la 1840, în jurnalul sau ca în Sulina erau peste 120 de case, mori de vânt construite din resturi de corabii, peste 300 de bastimente, corabii elegante si frumoase, o viata de port plina de surprize prin amestecul de marinari de toate natiile, cârciumi, cafenele si bineînteles femei. La Regensburg, în anul 1841, sunt tiparite de Adalbert Muller doua volume despre gurile Dunarii si Marea Neagra în care Sulina era considerata un port strategic important. 1843 – 1844 viceconsulul prusac în Moldova - Kukh descrie într-o scrisoare ca ”Dunarea este strada pe care se misca din ce în ce mai bine comertul german spre Orient”. Rusia continua sa sicaneaze comertul european, nu face nimic pentru ameliorarea navigatiei la Sulina, promite, ameninta, amâna. Cancelariile sunt îngrijorate, politica ei nu face decât sa grabeasca discutiile ce vor duce la confruntare ce se va concretiza în Razboiul Crimeii.

În 1843 vasele engleze care au trecut prin gurile Dunarii erau în numar de 7, în 1849 numarul lor era de 128, o nava la doua zile, valoarea exportului românesc a crescut de la 1.440.582 lire sterline în 1840 la 3.762.480 lire sterline în 1850. Problemele de la Gurile Dunarii se precipita si iau amploare europeana, în Sulina se perindau iscoade ale guvernelor deghizati în oameni de afaceri, armatori, comandanti de nave dublati care analizau situatia la fata locului, totul se misca dupa o gândire colectiva cu scop precis dar nedeclarat. Printre vizitatori la Gurile Dunarii se afla si Edmond Enghelhart, primul comisar apoi delegat al Frantei în Comisiunea Europeana a Dunarii. El îsi noteaza ca în 1853 Sulina avea peste 1.200 de locuitori, greci ionieni veniti din Insulele Ionice aflate sub suveranitate britanica, maltezi, în mare parte piloti de bara. Despre blocajul de la Sulina consemneaza si francezul Boucher de Perthes în lucrarea ”Voiaj la Constantinopole, în Italia, la Sicilia si în Grecia” în doua volume publicate la Paris în 1855. El este impresionat cind descopera ca în Sulina asteptau peste 300 de nave la iesire, 5 - 6 bricuri în port si multe cabare rasturnate în senal, totul pare miraculos si ciudat de parca patrunzi în alta lume. Razboiul Crimeii sau Oriental restabileste echilibrul puterilor si pacea în aceasta parte a Europei prin Congresul de pace de la Paris, 13 / 25 februarie - 18 / 20 1856. Comisiunea Europeana a Dunarii devine primul parteneriat European ce va functiona neîntrerupt la Km 0 al Dunarii timp de 82 de ani din 1856 pâna în 1939.

Sus
PROIECT EUROPOLIS
Informatii proiect
Capitole proiect:
1. Dunarea
2. Km 0 – MM 0
3. Comisiunea Europeana a Dunarii
4. Sulina si fenomenul Europolis
5. Delta Dunarii
6. Grupul de lucru AD -HOC



Delta Dunarii     Sulina     Prietenii Deltei Dunarii